Nepământenii

Universul a împrumutat, vremelnic, pământului,
Dragostea noastră,
Ca pe un exemplu de sublimitate,
Să se poată şti cum este când
Tu simţi cum îţi curg prin vene odată cu sângele,
Ori cum eu rămân nopţile trează
Şi te privesc
Stând pe genunchi deasupra ta,
Adorându-te...
Cum trec ca o adiere peste pielea ta
Şi respir fiecare por,
Care se deschide parfumat
Aşa cum înfloresc florile rare, noaptea.

Aceste rânduri sunt o mărturie,
Dar adevărul este că noi doi
Nu mai avem nevoie de cuvinte, ci
Doar ne privim...
Eu stau pe braţul tău,
Tu mă săruţi, eu te sărut,
Nu scoatem o vorbă.
Ochii tăi albaştri
Sfărâmă stânca din ochii mei căprui,
Iar trupurile noastre se depărtează de ţărm
Într-o corabie cu mirozne.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!