Cine-i fata?
Fata cu ochii ca iarba
face să-mi tremure barba.
De emoție și teamă,
că nu mă mai bagă-n seamă,
nu mai știu nici cum mă cheamă.
Când o văd mă fâstâcesc,
mă roșesc și amețesc,
iar dacă vreau să-i vorbesc
simt că se-ncleștează gura,
gândurile-mi curg de-a dura,
simt că mă cuprinde ura.
Deschid gura, amuțesc,
încep să mă zvârcolesc,
și rostul nu mi-l găsesc.
Când văd că râde cu alții
mă dezleagă doar prelații,
delirez și cad în transă,
doar așa-mi creez o șansă
de a fi în preajma ei
ca să-i sorb din ochi scântei,
s-o ating, să-i mângâi fața,
cum soarele dimineața
pupă roua, soarbe ceața.
Doamne, dac-ar fi a mea,
să știu că și ea m-ar vrea,
m-aș face luntre și punte,
din loc aș urni un munte,
i l-aș pune la picioare,
iar alături trei izvoare,
o pădure de brazi deasă,
iar la umbra răcoroasă
i-aș construi mândrii casă
să se simtă ca acasă,
acasă unde doar noi
să fim unul amândoi,
trăind anii tinereții
până la sfârșitul vieții.
poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.