Pădurea din marginea caselor

Disperarea orbă-a pietrelor de ploaie,
Fremătând sub norii tineri şi grăbiţi,
Zarva răbufnită de sub muşuroaie,
Ale unor arbori ce-au căzut trăzniţi.

Se aud ca boabe, strugurii de piatra,
Agresând ferestre-n nopţile de vară,
Mă uimesc de apa care nu mă iartă,
Şi de după-amiaza, prefăcută-n seară.

Se ridică norii lunecând pădurea,
Ca la un divorţ, pleacă-ntunecaţi,
Şi ca la o pace, prevăzând securea,
Au rămas în urmă, arbori inundati.

Ştiu că în pădure, de pe scoarţe, plopii,
Zvârlu în lumină, umezeli din soare,
Din coroane umezi, şi din mâlul gropii,
Niciodată lumea, n-a părut mai mare.

poezie de Ana Larisa Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!