Ard case oameni visele-adunate

e vremea să îmi strâng
penarul
şi pana de la pălărie
s-o ascund
în vânt se duc şi vise aromate
şi păsările toate
din cuvânt

ard case oameni
visele-adunate
decenii secole milenii arse
într-un pumn de ticălos

se-aruncă-n ceruri
cu iluzii fărâmate dinainte
din rai în iad transformă omul
bulzu-n care stă

apoi
pe tăvi de aur închipuit
şi-aşterne iar şi iară
iadul din sine
transformându-l iar în rai

ce păcăleală-i omenirea toată
şi cum i-o fi lui Dumnezeu
în cer acum,
privind înţelepciunea violată
prostiei haină
învelind minciuni pe rând?

i-o gaură prea neagră
omenirea
probabil spune Dumnezeu
plângând

se vede-n ploi cenuşa
visului său galben
cum umple cearcăne de iarbă
fumegând

simt braţele cum cad
a neputinţă
am obosit şi-n viaţa mea
şi-n tot
la nuntă am primit
o invitaţie
refuz să merg
aleg o alta-n gând
plecând

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!