Cerul și eu
Privesc muntele cerului
Cu plete dalbe
Curgînd spre purificarea planetei.
Privesc colona infinitului,
Seamănă cu cea a lui Brâncuși,
Dar nu-i făcută de mână de om.
Este celestă și măsoară viața Pămîntului!
Privesc pe cer și admir copacii vieții
Ce se agită-n frunze aurii
Lăsînd să izvorască-n zare
Lumina divină a Soarelui.
Privesc pe cer cum zboară îngerii
Cu chinuri și lacrimi de dor,
Culeg izvorul tinereții
Ca să o arunce pe Pămînt,
Privesc cerul și văd oceanul
Ce se inchină-n fața divină
Și lasă să-i smulgă un strop de apă-Lumină
Pe care o pulverizează pe Pămînt
Lăsînd să rodească viața
În suflete pline de lumini.
Vor străluci valorile benefice
Pe straiele planetei-Pământ
Și pacostea de maleficitate
Se diminuează pînă-n sfîrșit.
Privesc pe cer lumina Lunii
Care se ascunde de mine
Și o intreb:"De ce te ascunzi de oameni?"
Și ea imi raspunde: "Așa este scris!
Ca să salvez viața pe Terra, Eu, Luna,
fratele meu cel mai mare, Soarele,
Și îngerii Domnului suntem veniți să salvăm acest Pămînt!"
poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre salvare
- poezii despre Soare
- poezii despre îngeri
- poezii despre zbor
- poezii despre valoare
- poezii despre tinerețe
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.