Ce dibaci, Doamne!

Cum să-i spun ochiului mic, ce a dat peste orbită,
Cu ce har ai zămislit, Doamne, pân' şi o omidă...
Ce ai scris în ADN-ul (dacă e!) de târâtoare,
Să mănânce şi să doarmă cât e ziulica mare?
Târâitul pe genunchi peste frunza devorată
E un obicei primit de la mamă, de la tată?
Oare-n clipa de avânt, căţărată pe-o cicoare,
Nu aspiră-nfrigurată, albă, aripă, să zboare?

Ce-a luat de la strămoşi, cu ce-au uns a ei pleoapă,
Că de baştina-nverzită nu se rupe nici de-o şchioapă,
Poartă-n ea respectul mâinii, ce o trece în mătase
Sau a celei ce-i mângâie pânza pe care o coase?
Cu ce drag îşi face cruce către frunza ce-o-ntăreşte
Şi fântânii cum se-nchină, când de sete-o măguleşte?
Brr! Aş vrea s-o ţin pe palmă fără coconul de fire,
Să-i privesc în ochi minuscul, să-nvăţ oarbă dăruire...

Muză, câtă fericire, micului ştrengar splendoare,
Cu omida drăgălaşă ce i-a-mplut ochi cu mirare!
Gândul se împotmoleşte între semne de-ntrebare,
Doamne, şi-astă gingăşie din Iubire, oare, moare?
Că iubeşte ce-i sublim nu s-atestă vreo-ndoială,
Căci alunecă pe corp, copleşindu-i val-sfială,
Cu, subtil, un foşnet dulce, firu'-i tors în pijamale...
Şi mă face, ca nepotul, să pornesc în exclamare:

Ce dibaci, Doamne, cioplit-ai crisalida creatoare!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!