Calul nărăvaș al minții
Așa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească și focul are nevoie de vânt ca să se-ntețească, la fel și mintea noastră are nevoie de meditație ca să se liniștească.
Meditația nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca și cum îți lipsește ceva și trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap și trebuie să le oferi în dar.
Oferă-ți gândurile în dar liniștii.
Oferă-ți agitația pradă tăcerii.
Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deținut ce își fixează singur lanțurile și apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.
Calul minții e unul nărăvaș - într-un moment te înalță la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ții frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forța mai tare.
Soluția? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.
Nimic nu poate opune rezistență la nesfârșit - va exista un moment în care se va așeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi liniște și pace, lucrurile vor reveni la normal.
Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îți desfunde căile respiratorii și când simțeai de parcă ai zbura în loc de a păși.
O dimineață în care te-ai trezit simțindu-te neașteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simți așa de bine, probabil că i-ai spus că ai o zi bună' și că totul merge strună'.
Cu toții știm însă că viața e departe de-a fi un drum drept, fără urcușuri sau coborâșuri.
Mai devreme sau mai târziu drumul se îngustează, se șerpuiește, vin momente în care acea bucurie lipsește.
Oare lipsește?
Dificultatea în viață nu e dată de ceea ce întâlnim la suprafață, ci cât ne e percepția de luminoasă. Dacă pe cerul minții noastre atârnă nori de judecată, ploaia rece a gândurilor poate transforma oricând o zi glorioasă, într-una nefastă.
Dacă meditația, sau mai simplu, statul în tăcere' are vreun scop, acela este de a ne asigura că oricât de încovoiat ar deveni drumul, deasupra lui soarele va străluci mereu.
Să facem împreună un popas, încetând să ne mai trăim viețile după ceas; să stăm pentru un timp la aceeași masă, povestind despre cum poți face acea zi bună' să nu mai fie rară; să turnăm apoi iubire în halbele propriilor vieți, până când spuma să dea pe dinafară, inundând totul în jur.
Să revenim la drum, umplându-l de lumină, să-ncălecăm pe calul nărăvaș al minții, ghidându-l din inimă.
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre lumină
- poezii despre fericire
- poezii despre tăcere
- poezii despre recoltă
- poezii despre ploaie
- poezii despre gânduri
- poezii despre existență
- poezii despre Soare
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.