Necuvinte

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare;
Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.
Ea a întins spre mine talazul ca un braţ;
Eu am întins spre ea braţul ca un ţărm.
Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate
şi m-a-ncercat cu descurajare
şi nenumărate clipe solitare;
Eu am înfruntat-o cu tenacitate şi
m-am ales cu o fărâmă de speranţă
ca o măsură preventivă.
Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârşit
a temniţelor albastre;
Eu îi sunt dator cu o lacrimă de-nţelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale;
Paradoxal, ea, liniştea dintre malurile mele.
Eu am trecut prin ea;
Ea a trecut prin mine.
Eu simţeam cum urcă sângele meu precum fluxul;
Ea, cum mi se scurge sufletul cum refluxul.
Eu, proră de corabie
care-şi face rondul de viaţă
în unduirea vesperalelor hore tălăzuite;
Ea, deschizătoare de orizonturi
la-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,
ea a rămas o lume de-nceput,
rece şi atotcuprinzătoare;
Eu, cu inima înflăcărată,
veşnic îndrăgostit.

Înfiorând ţărmul,
ea este acelaşi sărut funciar de creaţie divină;
Uitând de suferinţele toate,
eu rămân ţărmul
care-i doreşte sărutul generator de lumină.

Poarta ţărmului a rămas deschisă;
Prin ea, prezentul
– în care mai reverberează ecoul primului val –
se-afundă-n trecut.
În amurgul de nacru,
reperând hublouri crepusculare,
amintirile sortează nisipul clepsidrei
pătrunse de timpul scurs în talazuri.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!