Dumnezeii mei
eu Omul Eu
vanitos și grăbit:
în mine nu mai încape niciun loc de mine
în rănile mele sunt numai răni deși nu a fost nicio luptă
în rănile mele nu mai străpung noi tăișuri sunt pline de ele...
mi se urzește undeva la o palmă deasupra capului un trup nou...
Să se alcătuiască unul deja rănit propuse iertările - ba nu zise ispitele
să crească straturi-straturi de răni fără îndurare
să fie apt Acolo
dar ia stați - parcă se chema Dincolo
când l-ați mutat?
tăceți să învățați Acolo este Aici privit
cum s-ar privi ochii pe ei înșiși
zise dumnezeul-olar în salopete arse pe alocuri...
dumnezeul de aer suflă cravata dumnezeului de apă:
suflecă-ți mânecile
îndată va veni dumnezeul căldurii și noi
nu am făcut decât tălpile...
să-l lăsăm așa
vechiul trup a rătăcit mereu
zbătând cu fruntea de ceruri
acum să-i fie de osândă... zise dumnezeul gesturilor
îi vom lăsa o singură rană
restul îl vom clădi impetuos
interveni sec dumnezeul așteptării
și palma distanță de deasupra capului coboară
dumnezeul dumnezeilor care
este ca un ochi ce se privește pe sine rosti:
ce vă irosiți
nu trup nou îi trebuie acestui fiu al nostru
dați-i rănile lumii drept pomadă celor ale sale și
nu-i mai țineți oglinda
se va goli curând încât
niciun strop nu va mai rămâne
din ceea ce credea poezie și rană
va învăța să citească singur cu tălpile lui
adevăratul poem
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.