Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

Îţi cauţi calea, şi e frustrant pentru o vreme. Devine cu atât mai dificil cu cât acel zumzet neîntrerupt, care pălăvrăgeşte constant despre câte ai de făcut, îţi stă de atâta vreme alături, încât ai ajuns să îl consideri o parte din tine. Simţi că în această căutare nu te poţi încrede decât în tine, iar când te încrezi în altcineva, o faci tot pentru că tu ai acceptat acea persoană şi acele cuvinte pentru a-ţi fi lumină. Nu mă asculta pe mine, nu sunt aici să te învăţ nimic - oricât de mult mi-aş dori, nu ţi-aş putea oferi nimic din ce nu ai deja. Tot ce pot face e să mă bucur alături de tine, să sufăr alături de tine, să te ţin de mână în timp ce trecem împreună prin tunelul întunecat şi rece al propriei suferinţe.

Lumina soarelui nu apare decât atunci când tunelul se sfârşeşte, până atunci trăieşte orbeşte. Însă nu viteza te ajută aici, ci repausul; nu dorinţa din a ieşi, de a scăpa, ci renunţarea la a mai încerca. Atât timp cât vei căuta concluzia celor ce te-nconjoară, vei rata toată această frumuseţe, privită de pe fereastra unui tren fără destinaţie - un tren ce se poate opri, dar asta doar ca să pornească din nou la drum cu şi mai mult avânt.

Sari nebuneşte în acest tren al lipsei de identitate şi fii în sfârşit tu, cel dincolo de nume şi de ţel. Fă asta şi-ţi promit că vei regăsi, fară să vrei sau să ştii, lumina soarelui. Abia atunci poate începe cu adevărat călătoria vieţii tale - cea la care ai visat în tot acest timp; cea care-ţi va potoli setea de întregire şi-ţi va aprinde artificii în privire.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Votează! | Copiază!