Oh, tu, fericito!

O simplă nemulţumire ascunde intenţii mult mai adânci,
Ce nu pot fi desconspirate şi desluşite decât prin contrast, decât printr-o forţă opusă ca direcţie şi sens, decât prin suferinţă.
Căci dacă ni s-ar cânta în strună, cine s-ar mai depărta de sinele fals?
Cine s-ar mai opri din dans?

Păsări fermecătoare zboară deasupra ta, iar tu stai şi aduni fire de nisip de pe podea.
Iubirea nu poate fi "a noastră", căci cine suntem noi?
Timpul se revarsă, în timp ce marea doarme ne-ntoarsă.

Te plimbai prin lume, crezând că ai ceva de-ndeplinit, când un cântec dulce ai auzit, paşii ţi s-au împleticit, iar unul în braţele altuia ne-am trezit.
Acum îmi spui că nu mă mai cunoşti, că sunetul glasului meu îţi sună străin, de parcă ar aparţine altor voci.
Îmi spui că trebuie să mergem, urmând harta ce o porţi după tine, însă eu îţi arăt pe cer, un astru ce nici nu pleacă, nici nu vine.

Dar e ok. Acum, şi mereu, crezi ce vrei.
Eu sunt pe-aici, prin preajmă,
Adulmecând teiul şi ascuţind condeiul.
Scriind versuri ca...
"Cine zboară de fapt, vulturul sau vântul?
Cine se-nvârte de fapt, Soarele sau Pământul?"

Iubirea nu stă în loc, iubito.
Iubirea-ţi poartă numele, oh, tu, fericito!

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Votează! | Copiază!