Sihastrii întunericului
Peșterile întunecate
Ascund un mister bine păzit,
Locuiesc fapturi uitate,
In vechile timpuri,
Scormoneau adâncurile după aur,
Timpul a uitat de ei,
S-a întâmplat ceva neobișnuit,
Aurul nu le mai este existentă,
Cu mult timp in urmă,
Unul din ei de o pământeană
Sa îndrăgostit,
Era hidos, bizar, respingător,
Fata la supus la un test,
De vrei iubirea mea pură,
Adu-mi un munte de aur,
Nu pot face acest lucru,
Noi iubim aurul mai mult
Decât orice pe lume,
Nu vroiam aurul,
Si de mi-a aduceai un munte de aur,
Tot nu veneam cu tine,
Nu e răspunsul asteptat,
Pleca fata plângând,
Se întoarse si faptura in adâncuri,
Aurul numai avea strălucire,
Dorul de fată îl ucidea,
Se duse înnebunit după ea,
Fata dispăruse,
Înnebunit de durere,
Se întoarse in adâncuri,
Ascunse tot aurul strâns de neamul său,
Sfat mare strânse,
De atunci aur numai caută
Nimeni dintre ei,
Stau in pesterile intunecate, meditează,
Caută fericirea in întunericul umed si rece,
In căldură si lumină e mai usor de găsit
Aurul de metal l-au schimbat,
Caută auriile trăiri ale fericirii,
Au învățat, fericirea si dragostea pură
Nu au preț pe lumea asta!
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.