Ce ironie! Două suflete goale de aparenţă şi amintiri se priveau în oglinzile apusului asimetric. Transparenţa fină, consimţită se înălţa în cuiburi de ispită, adâncindu-ne fiorul gândurilor aglomerate. Voiam să-ţi ating orgoliul, uitarea şi egoismul tăinuit în cuvinte rostite pe jumătate, cu regret tardiv şi bunătate formală. O să râdem de neînţeles şi mâhniri inocente, înfăptuite la marginea izbucnirilor de mândrie veritabilă. Războiul din sine, cu noaptea viselor spulberate fără suspin, cu umbra tăcerilor măzgălită pe geamul rece o să-şi topească furia molcom ca o fărâmă de ceară fierbinte. Şi firul subţire împletit cu opinii şi trăiri lipsite de expresie se va desprinde, lăsând să-ţi cadă masca şi principiile oarbe. Abia aştept să te întâlnesc. Pentru prima oară, după lungi dezbateri şi contradicţii asumate. Pentru prima oară după inepţii şi compromisuri fără o justificare plauzibilă. Să-mi fii plin de defecte, umil şi frumos. O sa ne câştigăm fericirea cu demnitate, fiecare pe drumul său. Pentru că uneori viaţa este despre două suflete care şi-au încheiat drumul comun în povestea cu acelaşi punct.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!