Puşeu de plictis

M-am plictisit de moarte, m-am plictisit de rime,
m-am plictisit de ploaie, m-am plictisit de mine!
Vântul nu-mi mai şopteşte nimic interesant,
aerul m-otrăveşte... extrem de poluant...

Doar rădăcina-mi vie stă în pământ ascunsă,
nevrând să-ncredinţeze taina ei nepătrunsă...
Dezamăgită, floarea-şi sfârşeşte viaţa-n scrum,
rugându-şi amintirea să nu mai dea parfum
şi să-şi păstreze-n suflet visul de prospeţime,
că doar aşa ar trece proba de isteţime.
Nebunii devorează tot ce avem mai bun.
Fereşte, Doamne, să fim în piele de nebun!

Cu inima cât pita proaspătă-ardelenească,
ne-nscriem toţi, în pripă, în cursa cea lumească,
ieşind din crisalidă puri şi nevinovaţi
şi-ajungând arţăgoşi, răscopţi şi angoasaţi.

Nimic nu ne mai place, nimic nu ne mai mişcă,
vrem să scăpăm de toate, să evadăm din cuşcă,
neînţelegând rostul pentru care trăim,
şi-n final, osteniţi, ne-amintim să murim.

M-am plictisit de-al meu şi-al lumii bombănit!
Haideţi, mărturisiţi! Voi nu v-aţi plictisit?!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!