Sonetul românului dezromânit

Înfrângerile neamului fac din durere un rai,
O primăvară a instinctelor ne pierde solemn,
Trăim într-o ţară condusă, cu cranii de lemn,
O, Doamne, nu ne pierde-n abis, în tropot de cai...

Ne îmbătăm cu nimic, în prea-adormiri de alai,
Eminescu şi Dumnezeu ne fac câte-un semn,
Rostul metafizic al patriei ne-ar putea fi îndemn,
Căci, Cerul ne surâde voluptos şi, aproape, corai!

Ne-am pierdut darul demnităţii, vai!, pe traseu,
Deşi, întâia lacrimă verde a lui Adam ne-a unit,
În fiecare român înstrăinat e mereu un non-eu,

O lepădare patetică şi, Doamne, un gând ostenit,
O despatriere lăuntrică, un vifor, un vânt-alizeu,
O, Doamne, e vremea românului dezromânit!

sonet de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!