Ce-mi spui, frumusețe?
Ce-mi spui tu mie, frumusete trecătoare
Că pielea e adevărata ei valoare!
Când sufletul în veci nu-o v-a apune
Răsărind culorile din ale tale dune..
Cum răsare dintr-un nisip de mac
Frumusetea in fata careia îngeri tac...
Din bulbul inimii,.. a iubirii rădăcină
Căreia câteodată și mintea se-nchină!
Căci ea ține cenușia în viată, ce nu-nvață
Că ea e si sufletul și sublimul și frumosul
Ce nu îl poate îmbătrâni chiar infinitul!
Pe când trupul moartea aspru îl învață
Dându-i pedeapsă că nu a ascultat povață
De la suflet și inima cu judecata înteleaptă!
Și mi-o transformă într-un fir de nisip
Ce v-a fi măturat prin Univers de timp...
Când sufletul rămâne cu culoarea spirituală
Căci energia lui nu se pierde in niciodată!
In clepsidră, gaură neagră sub nicovală
E legea de Univers de la inceput dată.
Cu cuvântul ce a apărut prima dată..
Și hai să te mai întreb încă odată!
Frumusețe a pielii ce te crezi netrecătoare
Plină de trufie, mândrie, cu toc de-ncrezătoare...
Ce trece și nu trece pe om mereu-l petrece
Atrăgând culoarea care el și doreste
Întunericul sau lumina care il creste
Intr-un infinit cu sunet și culoare cum numai este...
Frumusețe ce pari a universului minune
Te risipesti incet răsfirată în dune...
Când sufletul mereu lumină rămâne
Magnific de sublimă mirare ce-n veci nu apune
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre suflet
- poezii despre inimă
- poezii despre infinit
- poezii despre frumusețe
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre învățătură
- poezii despre întuneric
- poezii despre îngeri
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.