Luminătorul şi lebăda de rouă

Mergeam lângă măşti oglindă
Cu privire ce părea prea senină
Cu soapta reflexiei mele blândă
Neştiind că mă uitam la a mea ocnă..

Si le intrebam "am eu pereche"
Hoinarul nebun într-o ureche
Ce nu-i pasă de nisipul ce curge
Dacă talpa obosită-i plânge

Nevoit cu un trandafir să alerge
Cercul pământului şi-ncă o leghe
Să stea la geam cu gerul de veghe
Iubita-năuntru poate-l întelege.

Ce trufasă mândră rece-mi zice...
"Esti trecător lumii ce trece"
Ce mă îngheată in cocon rece
Cu poezia arzând în foc atroce...

Ea,.. care ma salvat de la moarte
Făcându-mi pat din a ei carte
Hrănindu-mă-n blid de stele ciobite
Mângâiat doar de fluturi cu lăute...

Ce mi-au adus în roi de quasari
O lebedă de rouă din curcubeie
Ce mi-a dat iarba şoaptelor, zeie!
Poeţilor! Pentru a lor samsari!

Şoptind tandru poemul poemurilor!
Metafora avatar a versurilor!
Piatra filozofală a poeziei!
Dându-mi strălucire întuneciei!

Cu glas mai alb decât orice alb
Ea, lebăda de rouă din călimară...
In acest Univers fără vreo umbră.
Ce mi-a soptit tandru-n înger dalb

"Esti poetul nepereche în veci
Prin toate lumile ce o să treci!
Nu te uita-n oglinzi perfide...
Priveşte roua ce mă cuprinde

Ea te auzit şi sa evaporat
Intr-un miros nemaisimţit aici
De când a plecat Luceafărul
Ce acum ţie-n vers Luminătorul"

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!