Argo

Argo era un câine din rasa brac german
Printre ai lui, un alfa, un şef pretorian.
Avea un sânge nobil şi-n lungul pedigri
Erau mulţi din strămoşii ce par a zămisli
Urmaşi de mare clasă, urmând un strict canon,
Ca tatăl lui, de pildă, un mare campion.

Era micuţ, de-o lună, grăsuţ şi obosea
Iar, timp de-o săptămână, dormea, mânca, dormea,
Dar dacă, într-o joacă, uitai să îl implici,
Lăbuţa lui, întinsă, spunea: "-Eu sunt aici!"
Voia, cu dinţişorii ce tocmai îi creşteau,
Să roadă ba un deget, ba lucruri ce mişcau.

Creştea frumos, energic, blăniţa îi lucea
Era alb printre pete, urechi de catifea,
Părea scos din pictura în care-un vânător
Îşi caută vânatul, urmându-l răbdător,
Prin tainice coclauri păşind cât mai discret
Şi bucuros să-l vadă oprindu-se-n aret.

Mergea frumos în lesă, la pas, lângă picior,
Atent la tot în juru-i şi la însoţitor
Iar când în parc, pe iarbă, prieteni îşi găsea
Era pornit pe joacă şi tare îi plăcea
Cu ei să se alerge, să fie primul el,
Iar pentru căţeluşe, nu obosea defel.

Mergea în parc o oră în fiecare zi
Creştea văzând cu ochii şi se credea a fi
Conducătorul haitei de-acasă, cel mai cel,
Aşa că a fost cazul s-o încaseze el
Şi să îi vină rândul să fie pus la punct:
O mătură pe spate şi-a devenit adjunct.

Era frumos, puternic, deştept... era al meu
Prieten şi tovarăş, taifun sau alizeu,
Copil sau mândru fante, războinic de temut
Ce-mi urmărea privirea, dorind să îl asmut,
Să-şi demonstreze forţa acolo-n faţa mea,
Oricare ar fi miza, căci teamă nu avea.

Era Argo Banderas, pe numele-i întreg,
Atâţia ani cu mine, de cameră coleg,
Dormea cum stă o carte la pat, de căpătâi,
Şi mă veghea, în noapte, cu grija cea dintâi,
Iar eu, ştiam când visuri îl agitau în somn
căci scâncete stinghere îmi provocau nesomn.

Duşmanul cel mai mare avea însă-al găsi
Când perii din sprâncene au prins a se albi
Iar mersul lui zburdalnic a devenit mai lent,
Plimbările mai scurte, iar vârsta argument.
S-a cuibărit trufaşă, tumoră ce-a crescut,
Din forţă şi putere, cerându-şi greu tribut.

Ştia că nu mai poate şi mă privea mereu,
Cerând să se ridice cu ajutorul meu,
Şi apoi, la plimbare, cu pas şovăitor,
Se îndrepta spre locuri pe vremuri de amor,
Din care viaţa-i toată strânsese-n amintiri,
Mirosuri sau imagini, iubiri sau dojeniri.

Privirea lui, privirea, cu ea m-a tot rugat
Să-l las, de pot, în pace la vremea de... plecat.
Aş vrea să plâng şi nu pot, iar lacrimi n-am de şters,
Le-am dat, la schimb, pe toate, cu fiecare vers.
Şi simt că, dacă-n mine există Dumnezeu,
Ar vrea ca eu, de Argo, să-mi amintesc mereu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!