Poetul și marea
Un univers de dor închis într-un pumn de lut însuflețit,
O picătură de sânge albastru ce respiră prin cuvânt
Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuțit;
Ăsta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.
Spiritul poetului pânză de corabie pe talazul-destin,
Însuflețită de necuprins, cu a sa nestăpânită frenezie
Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin
Ce-și acostează cuvintele la malul mării tărâm de poezie.
Doar ascultând cum brațele vântului trag clopotele mării,
Poetul vede talazurile spărgându-și coapsele de stâncă.
Cu ochii închiși, aude pescărușii țipând deasupra zării
Și, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.
Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală
Își mestecă meșteșugit culorile sub boarea nevinovată;
Îi simte răcoarea și pune-n nehodina din cerneală
Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.
Călcând ușor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolți,
În fața clipei, poetul are-ntotdeauna un as în mânecă depus.
El bate cu metafore la eternitatea înaltei porți
Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.
Numai poetul poate schimba lumeasca dimensiune
Scormonindu-i tainele nebănuite cu slove de candele.
Marea are nevoie de luminoasa-i pământeană misiune,
Așa cum noaptea are nevoie-ntotdeauna de stele.
poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre poezie
- poezii despre cuvinte
- poezii despre vânt
- poezii despre visare
- poezii despre sânge
- poezii despre stânci
- poezii despre stele
- poezii despre schimbare
- poezii despre ochi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.