Treizeci şi unu de versuri pentru gloria postumă a Adrianei Carrasco

toată iarna m-au iubit două mame
dar niciuna din ele nu avea gleznele Adrianei Carrasco.
în timpul manevrelor s-a oprit din înaintare
deşi avea puşca la ochi, iar asta putea să o coste scump;
grijulie şi-mbujorată de parcă se pregătea de mult să mă nască,
m-a ridicat cum culegi o scamă de pe
rochia de bal aruncată după viol în porumb.

cronicile arată că, mai târziu, luna ar fi fost înfulecată
de patru eschimoşi transsexuali
captivi din vara lui '97 într-o competiţie televizată.
însă eu, sub înalta protecţie a Adrianei, am reuşit
să-mi găsesc drumul: ochii pe care-i avea în dotare
făceau franjuri bezna aia nenorocită – o urmam buimăcit şi
feselor ei extraterestre le admiram
în toată splendoarea zvâcnetul şi conturul.

dar prin câte zări nu m-a purtat femeia bionică
întâlnită într-o sâmbătă pe câmpul de tragere.
la cascada Urlătoarea mi-a şoptit cele mai drăgăstoase cuvinte
într-o limbă arhaică şi străină ca marea. nu se
mai construiesc astăzi exemplare atât de elastice şi de agere:
am ştiut-o din clipa când şi-a deşurubat
capul cu gesturi abstruse, pe o plajă din Senegal,
anunţându-mă astfel că se întoarce neîntinată-n laboratorul natal.

toată iarna m-au iubit două mame
şi amândouă aveau pantofi cu toc-cui în loc de inimă.
una era cochetă şi foarte chibzuită cu laptele ei,
pe care-l păstra pentru tigrul care aveam să devin
după ridicarea în Delta Văcăreşti a marii moschei.
cealaltă visa ca pe un toporaş să mă strivească
şi-mi împuia capul cu reţete de ciorbă de burtă şi Destin –
însă niciuna, niciuna din ele nu avea alcătuirea Adrianei Carrasco.

poezie de Claudiu Komartin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!