Sonet cu pielea fină
Mă cheamă propria-mi ruină,
Ca să-mi trosnească oasele,
Îndur și-mi trag ponoasele
Și-mi țin privirea jos, în tină,
Căci m-au iubit frumoasele,
Cu țâțe mari și pielea fină,
Cu părul lung, minte puțină,
Care și-au tras foloasele...
Din toate rasele, Madame,
Cu fluturi în stomac și-n păr,
Ce m-au lăsat sărac și-n foame,
Cum aș putea să mă răscumpăr?
Perfid, urcându-le pe coame,
De cai sălbatici, făr' astâmpăr...
sonet de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Dumitru Sârghie. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.