Odiseea spre neuitări
Demult, demult,
Îmi place primăvara s-o ascult,
S-o simt, să-mi fie
O mângâiere și o bucurie,
Să-mi dea mireasma florilor de tei
Și amintirea vechii odisei
A pașilor pe care-n vremuri, eu,
Îi presăram pe drumul tău, mereu,
Căci tu-mi erai
Ispita coborâtă dintr-un rai
Ori dintr-un vis
Pe care Universul l-a trimis
Unduitor, tăcut, plutind ușor
Prin liniștea adâncului de dor
Și ai rămas pe-un loc ce-n veșnicii
A fost al tău și te-aștepta să vii.
Acolo-mi ești,
Neîncetând de-atunci să-l îngrijești,
Să-mi fii, să-ți fiu
O primăvară-a timpului târziu
Din sufletu-mi ce vrea să îți rămână
Același ce a fost și, mână-n mână,
Să trecem împreună în uitare
Și-n neuitări din viața viitoare.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre tăcere
- poezii despre timp
- poezii despre tei
- poezii despre reîncarnare
- poezii despre religie
- poezii despre rai
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.