Drum în doi

Lângă opaiţ, în casa mică, pe-o margine de pat din lemn
Stau trişti, dar umăr lângă umăr, şi-apoi tresar ca la un semn.
Pisica surdă şi zevzeacă se gudură, torcându-şi vise
Din vremuri de demult uitate, cu dorurile interzise.

Măicuţa se ridică-agale şi ia de sub ştergar o pâine
Făcând o cruce peste ea. Apoi cu gândul către mâine
O rupe-n două şi-o aşează pe masa veche şi uzată
Acoperită de o pânză, imaculată, fără pată.

Mai scoate-un boţ de caş micuţ, trei cepe şi un pic slănină,
Le drămuieşte să rămână şi pentru ziua ce-o să vină.
Din pivniţă aduce-un vas cu lapte de vreo oră muls
Şi-i pune mâţei în castron. Apoi îşi pune, din impuls,

Şi ei o cană plină ochi, dar socoteşte c-a greşit
Şi-o pune cu blândeţe-n faţa moşneagului cel preaiubit.
Bunicul scoate un briceag din buzunarul zdrenţăros
Şi curăţă de coajă ceapa apoi, în pumnul noduros,

O strânge tare s-o înmoaie, că dinţii i-s din nouă-n zece,
Şi-abia mai molfăie-n gingii oleacă de măligă rece.
Şi după ce împart în doi merindea slabă de pe masă
Se cuibăresc, bătrâni sărmani, sub ţoala neagră, veche, roasă.

- Mai ştii, muiere, de demult aveam o pătură mai nouă
Şi vara, când mergeam la câmp, o aşterneam direct pe rouă
Şi ne uitam, culcaţi pe fân, cum trec în stoluri mici cocoare.
Mă crezi, muiere, că mi-e greu şi inima în mine moare?

Dar când mă duc, mă rog la sfinţi, să-mi fie drumul liniştit
Iar tu să nu boceşti prea mult şi sufletul tău chinuit
Să meargă înainte cale, să te descurci cum o să poţi
Cu casa, mâţa şi văcuţa, cu pensia de câţiva zloţi.

Să te-ngrijeşti, să nu mai uiţi să-ţi iei pastilele în zori,
Să ieşi pe uliţa cea mare, măcar în zi de sărbători,
Să te îmbraci mai gros un pic, că ştii, la noi în casă-i frig
Şi nu o să-ţi mai fiu aproape, când uiţi din nou eu să te strig.

Să vii la mine la mormânt, oricât de rar, să-mi pui o floare
Şi să grijeşti să nu îmi fie prea mulţi scaieţi pe la picioare
Şi dacă poţi să-mi pui lumină, dar dacă nu, zău, n-o fi bai
Că ştiu c-am fost un bun creştin dar, geaba, n-oi ajunge-n rai.

- Ce-mi spui, bărbate? Ce mă-nveţi? Am fost o viaţă împreună
Şi-acum la bătrâneţe vrei să umblu singură-n furtună?
Să pleci, eu să rămân pe-aici, o bătrânică de pripas?
Nu, fără tine nici nu pot şi nici nu vreau să fac vreun pas.

Iar de va fi să te grăbeşti plecăm ţinându-ne de mână,
Nici tu mai repede, nici eu, şi amândoi vom fi ţărână
Totdeodată. Şi aş vrea, bărbate dragă, să ne-ngroape
La ţărmul văii dinspre deal, la cap cu murmurul de ape.

Îi prinde mână uscăţivă şi i-o sărută, parcă-i sfântă,
Sărută pleoapele căzute şi buzele ce nu cuvântă,
Se cuibăreşte-n braţul drag, într-o prelungă-mbrăţişare
În timp ce porumbei se zbat şi gem în blânda înserare.

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!