Despre încăpățânare
Femeia aceea care m-a rugat să fim împreună
dar n-am iubit-o nicicând, de fapt am ignorat-o
ca pe un Cernobâl domestic și infect,
căci temându-mă că depresia m-ar fi iradiat letal,
eu întotdeauna m-am ferit să intru în vorbă cu ea.
Calea pe care profesorul acela serios m-a îndemnat
dar pe care nu am mers niciodată, evitând-o,
ca pe-un tir cu frânele rupte ce se duce-n prăpastie,
deși, lui, în expertiza lui princiară
i se părea predestinată mie.
Povața pe care înteleptul acela mi-a dat-o
dar pe care am uitat-o imediat
de parca ar fi fost un aisberg
trântit obscen în Deșertul Kalahari...
Și ca într-un somn de moarte
eu nu mi-am mai adus aminte nicicând de aceasta,
deși el, în bunătatea lui, chibzuise îndelung
și se rugase pentru mine.
Toate, poate, au fost predestinate de tine, Doamne
să fie nerealizate, neînțelese sau neglijate de mine.
Este nerecunoștiința, ratarea, neascultarea sau uitarea
cea mai rea dintre toate?
Vezi, mie mi-a fost frică să rup un trandafir,
deși uneori mi se părea
că unii din ei mă îndemnau dinadins să-i rup.
Dar eu, în dobitocia mea primordială am crezut
că trebuie să-i cultiv la nesfârșit, nu să-i rup,
ori cel puțin nu când ei au decis deja pentru mine.
De aceea, eu am fugit întotdeauna de femeia care
decisese deja că trebuie să fim împreună.
Am ignorat calea pentru care
toți ajunseseră deja la concluzia că este cel mai bine.
Am ignorat sfatul pe care toți
deciseseră deja că este cel mai bun.
Dar în rătăcirea mea nesfârșită
continui neîntrerupt să cultiv
școlile, femeile și bisericile
dragostea, făptuiala si sfatul.
Scuipat de ridicoli și îndepărtați dragoni,
stau sub cariatide sorbind opaluri cu neuroni,
ținându-mi timona uitată, regal, continuând să păstrez
fețe, lanțuri, șoapte din al lumilor spectacol și crez.
poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.