E un timp negru acum

Aşezase
o păpădie
în dreptul Soarelui
şi când totul se potrivea perfect, a suflat fericită.

[Îi urmăream încheietura mâinii, mişcarea fină a muşchilor sub piele,
şi începeam să văd în interiorul cărnii cum s-au strâns timp de milenii
explozii stelare, cum s-au născut şi au murit pe rând galaxii
care au condus la mecanismul acesta perfect al suprapunerii dintre crimă şi frumuseţe.]

Aşa fac toate femeile, mi-am spus, în timp ce ea, cu stindardul fericirii pe faţă,
mă aşeza pe tronul solar şi îmi dădea să mănânc şi să beau.

Şi am trăit fericiţi până când deodată,
eu am întrebat: "ce faci?"
şi ea a răspuns târziu:
"bine."

[Dar poate că mint, nu eu întrebasem ci altcineva, mult mai adânc, din mine. Simţise oare că mecanismul acela fin, de reglaj al sufletelor, scârţâia pe undeva? Pe undeva, sărise în aer o rotiţă comună, pentru că la distanţă de două miliarde de ani-lumină, într-un sector al galaxiei Andromeda, un pulsar întârziase cu o miime de secundă rotirea mirificei raze?!]

E un timp negru acum; între fictiv şi real, este răspunsul şi poezia.

Dar într-o zi ne va fi bine la maxim. Poate nu azi, dar peste o mie de ani,
peste zece mii,
peste o sumă de mii, într-un alt univers, în formă de cord,
eu voi fi Soarele
şi tu, păpădia
electrică deasupra unui club de noapte
pentru androizi romantici şi singuri.

[Imaginează-ţi acum poetul un indian din Vestul sălbatic călcând pe urmele cuvintelor şi aducându-le înapoi cu arcanul, cum ai aduna iar împreună fire subţiri şi sticloase, de păpădie, şi le-ai potrivi cu penseta sub lupă, pe canapeaua psihanalistului.]

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!