Panta rhei

împungea vântul cu vârful pantofilor ei de lac
tocurile roşii se înfigeau sfidător în zăpadă
acum nu mă mai bate nimeni, gândea
nici măcar viscolul
doar purta palton Prada şi fond de ten Mac
pe cer, luna se încovoia ca o sirenă cu solzi de aur
hmm, un gând o mai bătea totuşi
căci mai văzuse luna asta cu mult timp în urmă
acum însă parcă se zbătea să-şi iasă din solzi
şi zbaterea asta o simţea dedesubt
de palton dedesubt de machiaj
întreaga lume era la picioarele ei dar
luna avea unica podoabă a cărei strălucire n-o minţea
toate se sting cândva
îi spunea

îşi amintea acum când a mai văzut-o
când o fetiţă cu picioarele goale trecea prin zăpadă
o împungea viscolul cu vârful pantofilor săi de ger
tălpile ei roşii se vârau tremurător în zăpadă
acum o să mă bată toţi, gândea
doar nu făcuse nici un bănuţ toată ziua
cât îşi dorea un vrej de zăpadă pe care să se caţere spre lună
s-ar fi urcat până acolo cu ultimele puteri
să-i smulgă măcar un solz de aur
sau mai bine să adoarmă pe leagănul ei
era la picioarele unei lumi întregi
cumva
zăpada îi era unicul prieten dintre duşmani
doar ea o simţea
glasu-i părinteşte
urechea-i bătea
totul se topeşte
cândva

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!