Verde crud
ne vorbeam monosilab
și prin gesturi idolatre
ce din tainic simț irump
respirând parfumul scump
de ani tineri și budoar
tu cu mâinile-n prohab
începură să te latre
cățeii de la fermoar
simulând împotrivirea
eu, nestăpânindu-mi firea
gâtuită de dorință
procedam în consecință
dezgolindu-ți umeri, sânii
și stângaci te dezbrăcam
de orgolii amânate și de fustă
tu o evă, eu adam
temerar pe calea-ngustă
căreia-i rămân devot
numai cât subțiri hapsânii
nervi întinși cam peste tot
te aruncă-n cerul nouă
și mai sus de s-o putea
ca să simți cum foarte plouă
în deșert, în africa
și la poluri și sub mări
când, neprevăzând urmări
alergăm așa galactic
până ne trezim buimaci
încă udă, încă ud
pe-un covor de verde crud
în pădure unde-mi faci
ultim gest a semn de ducă
parcă fui doar o nălucă
numai iia ta uitată
chiar aici, alăturea
mă împiedică îndată
să mă spânzur de-o curea
c-am înnebunit cumva
iară verde nu-i părere
stors din fiere
sau închipuirea mea
unde-ai fi acum, mai știm
pe din două
să-mpărțim
clipa care... sta să plouă?
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.