Cât cer încape într-o inimă
În orizonturi depărtate ar vrea sfiala să-și aprindă
Când adevărul chipu-și frânge în ochii ei ca-ntr-o oglindă,
Ca o nătângă a simțit și a iubit doar în tăcere
Neliniștită-această mare ce-ar vrea să-i fie valul miere.
Atunci când nimeni nu se-așteaptă să fie iarăș atacat,
În pânze dese de păianjen iubirile-i s-au agățat,
Și câte taine prinse-n plasă, doar intervenția divină
Mai poate cântări cât cer încape-n ea și câtă vină!
Când patru mâini împreunate își spun povești despre păcat,
E frumusețea ei enigmă atât de greu de judecat,
Dar cine-a hotărât s-o frângă ca pe-o pâine aburind
Și pe pleoape să-i așeze această hartă tăinuind
De câte zvârcoliri mai poate să aibă parte valul ei,
Câți pași ar mai putea să-adune când spinii morții-atârnă grei
Pe fruntea prea ades lovită de zidul dur de neputință
De-a nu iubi până la capăt, strivită-ades de necredință.
poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.