Campus
beau cafea cu diminețile rostogolindu-se în cearșafuri și nu am nicio ezitare să îți plantez arbori în iris
dincolo de fereastra dublă caii pur sânge vomită zăpadă iar tu îți piepteni muțeniile ca un robot ce nu a învățat râsul oamenilor
vezi imensități de gânduri zânatice?
adu-mi! strig cu pieptul deschis încât îmi poți pipăi plămânii atrofiați
adu-mi largul și strâmtul! fă-mă să simt creșterea și descreșterea sâmburelui de cais
universul gonflabil pe care îl poți plia ca pe o umbrelă cu spițe uzate
știu cât din timp l-am înfipt în autostradă ceasurile cu aromă de năut
pasagerii beau cafele prea scurte liniile vieții de campus s-au subțiat și iată zac eu peste mine sticlete ce fluieră aiuritor de subțire cu dosarele morților antologice sub cap
scriitor cu fâșii de carne ascunse sub unghii care sigur deschide poarta cu unul dintre omoplați
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre cafea
- poezii despre învățătură
- poezii despre zăpadă
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
- poezii despre scriitori
- poezii despre râs
- poezii despre roboți
1 dolion [utilizator înregistrat] a spus pe 9 mai 2018: |
Poezie? Ce glumă bună! |