Ecou de lumină

Cei ce doriră să încalce legile
au fost deja excomunicaţi!
Iar noi abia auzirăm tunetul!
...........................................
Amintirea de sine
e ca o zămislire de prunci...
acolo, înăuntru, dintr-un fel de limită
menită să te susţină,
dintr-o... coastă luminoasă!
Păcătoase oase...
Nu ţin seama de toate
gesturile de "rămas bun"
ale sinelui - învelit în petale nedesfăcute,
neînflorite,
ca un boboc etern!
Şi eul îi abia... un arabesc fluid,
abia o... boabă
de rouă...
Dar ce vârtej să o mai soarbă?
Şi la ce bun?
Căci ca nimicul trece
prin orice... fără a-l clinti
şi apele sufletului cu nimic
nu vor spori!

Ca o părere...

..........................................
În Sine -
depărtări întretăiate, împerecheate,
pururea îmbobocite, contopite!
Abia cu o absenţă
de le-ai atinge – cu o absenţă uitucă, sfioasă –
şi ele mai rău s-ar îndesi
şi rău s-ar strânge!
(...)
Şi rău s-ar strânge şi s-ar îndesi
să-nvingă mândria nimicniciei de a fi!

..............................................
Ce frică!
De frică, Doamne, eul - pierdut –
se smulge, se descâlceşte, se întoarce din
Nefire,
ca o fecioară bătrână şi pleşuvă,
plângând - cu jind -
să se cunune cu Scopul Clar,
cu sinele solar,
la marginea – nespusă – a fiinţei
să nască fii – sterpi – ai
nefiinţei!
(...)
Un biet ecou
ce-i spulberat de
Sunetul etern!
(...)
Iar sinele îi spune făr' dispreţ:
-Păstrează-ţi fecioria,
eu smintit,
că-i bunul tău cel mai de preţ!
Şi, când ţi-o fi mai greu,
pe val măreţ,
te-oi ridica la nuntă-n infinit!

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!