Balada vantului nebun

De unde ai venit si incotro te-ndrepti
Cu pasii tai prea repezi in inimi de poeti?...

Vin din al lumii Rasarit si ma afund in zare
Asemeni lui Hyperion ce s-a nascut din mare.
Ma-ndrept spre cele patru zari, din ele ma intorc
Astfel cum mie mi-este scris de al meu proroc.
Colind oriunde eu as vrea, mai lin sau mai vioi,
Ma pot opri putin pe loc si pot vorbi cu voi.
Voi santeti simpli muritori cu limitat noroc,
Eu intru mine ma cufund si viata mea o joc.
Caci a mea viata nu exista, e-un termen ce nu-l stiu
Nu pot prin moarte sa ma-nalt si nici nu pot sa-nviu.
Caci tot mergand nu obosesc, iar daca m-as opri,
Nu pot sa mor, si daca mor eu tot as bantui.
In lumea voastra-n care sant actual calator
Nu ma simtiti cum va simt eu: va simt nemuritor.
In vesnicia mea de sus va simt mereu dorinta,
Si-n ciuda zambetelor moi va patrund suferinta.
Patrund in roua cea din iarba si-n cea care v-apasa,
Patrund in gandul cel hoinar si-n linistea de-acasa.
Va sant icoana atunci cand santeti indragostiti
Si mergeti, valul marii vesnic, boarea sa ii simtiti.
Va trec prin vine cum prin voi va trece-al vostru sange,
Si sant in aerul ce-n toti va inunda si fuge.
Petrec cu voi orice minut ce bucurosi petreceti
Si va conduc cu flori si cant pe-ultimul drum ce treceti.
Sant melodia in care radeti si suspinati,
Si ma aflu in voi ce suflul mi-l marcati.
Si rad si cant si strig si joc, nimeni nu ma-ntelege
Voi santeti toti un simplu tot, eu pana-n cer sant rege.

Adii atunci cand adiati, ma-nfurii cand tipati,
Si bat cumplit, nebun eu bat, ma curm intre Carpati.
Sant eu in atmosfera ce-i si tot eu imi sant lege,
Sant puf de papadie-s vantul ce nu il poti culege.
Mi-e drumul liber si senin, de vreau sa galopez
Din si-n ruinele grecesti eu ma inapoiez.
Iubesc si eu, de vreti sa stiti, mult mai intens ca voi,
Iubesc, iubesc ca un nebun, nu mi-i inima sloi.
Si ma strapung pe mine-atunci cand ceva am gresit,
Si bat mai tare si mai aprig, in mine-s coplesit.
De-ar fi si eu sa fiu ca voi, simplu om intre oameni,
Cine ar bate vant prin voi cu patima-ntre patemi.
Eu sant cel care sufla frunzele ruginii,
Sant eu cel ce strabat parcurile pustii.
Sant eu cel care plec pentru a ma intoarce
Ma confund cu durerea care in mine zace.
Ma doare adierea-mi si singur ma sufoc
In nerozia lumii, in cercul ei de foc.
Colind, colind pamantul de mii si mii de ori,
Si urasc, urasc moartea cu negrele ei ciori.
M-adancesc uneori intr-un al marii val
La ruga-i imploranda si-n malul sau din mal.
Ma-nfirip printre stele, cu luna pot vorbi,
Patrund in toate cele unde puteti privi.
Sant in privirea voastra, nu ma puteti vedea,
Cuprind tot paradisul si necuprinderea.
Cronologic ma-nclin istoriei in veci,
Si rascolesc si visele si mormintele reci.
Ma plec in fata voastra si voua va inchin
Vuietul meu cel vesnic, intregul meu declin.
Citesc ai vostri ochi si crugul cerului,
Ma aflu intre voi, ontologie-onixului.
Sant eu meditativ, paradox e-al meu patos,
Opac sant eu in mine, eu intreg sant un haos.

Mi-i inima redusa-n acelasi suflu cald,
Si-n noptile racoroase in racoare ma scald.
Sant in frunzele toate pe care le culeg
Si mie-mi sant mister, de mine ma dezleg.
Si ma preschimb in ciuta, in paduri zabovesc,
Mi-i sufletul himera in trupu-mi fecioresc.
Sant un lama tibetan, un adept in budism,
Sant lacuna lacustra, cortegiu-n paseism.
Si circumscris fericirii, in tinutul ei viu,
Revelatiei sale eu capul mi-l inclin.
Sant in caverna lumii cu galerii-n pastel,
Eu paznic sever, aspru, m-aseman cu-n cerber.
Nu va mirati deci oameni de existenta mea,
Caci fara mine oare, cine-ar mai adia?!?...

poezie de Adriana Buzoianu
Adăugat de Monalisa Secu
Votează! | Copiază!