Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Şopteşte deasupra mulţimii de fire,
A ierbii ce-şi unduie părul cel verde,
Sub vorbele-şoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine ştie,
Căci şoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieşise din ghindă fragil şi subţire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viaţă încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Priveşte spre ceruri şi vrea doar o rază
Puţină căldură, lumină şi rouă,
Căci iată şi primele frunze! - sunt două,
Şi-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezeşte pădurea la viaţă
Se-aud din tufişuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori şi în stiluri,
Un uliu-şi ascunde privirea de gheaţă,

Pe cer, astrul zilei se-nalţă de-o şchioapă,
Fantome de ceaţă dansează, prind formă,
Culorile nopţii acum se transformă,
O bufniţă capul roteşte, mioapă.

Micuţul stejar îşi priveşte vecinii,
Se-nalţă să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toţi se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul şi plânge-n tăcere,
Un prunc ce aşteaptă căldura să vină.

Suspină, aşteaptă şi, parcă de milă,
O rază-l ajunge şi-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-şi urmaşul în marea lui umbră.

Cu greu se înalţă, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăşi în vară,
A fost ocrotit de nămeţi, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Priveşte cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere şi nu vrea să moară
Îşi simte micimea în viaţă amară
Şi-aşteaptă finalul din gândul cel tainic.

Şi, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic şi gânduri mişele,
Priviri ucigaşe fixându-şi cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriaşii din ceruri îşi varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... şi pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarţă un foc ce mocneşte
În rana adâncă ce creşte şi creşte...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunţă sfârşitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreaţa coroană,
Din stratul de frunze se-nalţă-n lumină
Copii ai naturii, subţiri în tulpină,
Dar verzi... şi ce poftă de viaţă emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atraşi de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe şi murii.

Trec anii, poiana-i de-acum şi mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă şi n-au apărare.

Mai trec nişte ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmaşii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuşi creştea greu, în umbră,
Şi gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-şi trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viaţă urâtă şi sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viaţa-i frumoasă şi plină,
Coşmarul ce-l chinuie: gândul şi focul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!