Veronicăi mele
O cafea lungă, Veronica
și hai să colorăm amintiri în groapa asta din asfalt
mă simt ca-ntr-un vernisaj pe care
nimeni nu-l cunoaște deși toți trecem zilnic
pe lângă/pe sub/prin el
ochii tăi se cristalizează în cana
pe care o săruți cu patimă
iar apoi mă lași să le privesc verdele
care ne este comun
nici Van Gogh n-ar fi putut picta
iazurile distilate peste care clipești
cafeaua e pe terminate
tu privești în gol în continuare
în timp ce șuvițele luminoase ți se răsfrâng pe obraji
și-mi închipui iar că în cerul gurii tale crește hyperion
nu-i așa că-mi vei citi poemele tale, Veronica?
nu mă înveți și pe mine să pictez diminețile circulare
în vitrină
în oglindă
nu-i așa că mă plimbi ținându-mă de mână
prin livada ta de portocali
și că hyperion va plânge
dacă te voi rupe și te voi
purta în pălărie?
poezie de Sorina Rîndașu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre pictură
- poezii despre cafea
- poezii despre arte plastice
- poezii despre învățătură
- poezii despre verde
- poezii despre sărut
- poezii despre sfârșit
- poezii despre portocale
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.