La moartea tatălui meu, Constantin Budoi (poem neterminat)

Ai purtat un nume mare, Constantin, de mare sfânt,
Împărat ce creştinismul răspândit-a pe pământ.
La doi ani orfan de tată, n-ai ştiut nici cum arată,
N-ai avut copilărie, n-ai avut-o niciodată.

Multe ţi-au lipsit atuncea şi-ai muncit de mic din greu,
N-ai avut în clasa-ntâia nici pentru creion un leu;
Te-au trimis acasă-n lacrimi, dar pe drumul înapoi
Bóier' Mircea Morărescu te-a văzut plângând şuvoi.

El, aflând motivul care sufletul ţi-l zuciuma,
Ţi-a dat câţiva lei de şcoală şi el însuşi lăcrima.
Alergând la librărie, ţi-ai luat creion, cerneală,
Radiind de fericire, te-ai întors apoi la şcoală.

Te-a crescut a ta măicuţă, nu uşor, ci tare greu,
Te-a crescut, din fericire, cu credinţă-n Dumnezeu.
Chiar de mic, cu dăruire, mama tu ţi-ai ajutat-o,
Şi pe ea, ca pe o sfântă, tu mereu ai adorat-o.

Mare-a fost a ta credinţă, n-aş cuprinde-o-n mii de pagini;
"Doamne, mare ţi-e puterea, necuprinsă, n-are margini!"
Este vorba-ţi înţeleaptă care minunat descrie
Cât de mult credeai în Domnul, e suprema mărturie.

Cinci copii făcut-aţi tată, tu cu mama; rod voinţei,
I-aţi crescut în cultul muncii, al moralei şi credinţei.
Fost-ai, taică, toată viaţa un model de om cuminte,
Un model de hărnicie, de soţ, tată, de părinte.

Parcă-n zbor trecut-au anii, dusu-ţi-s-a tinereţea,
Şi trudind fără-ncetare te-a ajuns şi bătrâneţea;
Ani cu ani se adunară şi puterea ta slăbit-a,
Toţi copiii tăi plecat-au să-şi câştige-n lume pita.

Ai rămas doar tu cu mama, singuri, fără ajutor;
Casa-ţi, care altădată răsuna de glasul lor,
An de an părea mai goală, şi mai tristă, mai pustie,
Doar când vă veneau copiii se umplea de bucurie.

Mulţi, mulţi ani tu refuzata-i rugămintea-mi filială,
Ca să vii şi tu şi mama-n casa mea, în capitală.
A venit şi vremea-n care tu să umbli în baston,
Tot mai împletit fu mersul, vocea ta mai fără ton.

În sfârşit, bătrâni şi bólnavi, aţi venit acas' la mine,
Ca pe tine şi măicuţa eu să vă-ngrijesc mai bine;
N-ai avut însă răbdare ca-mpreună să stăm ani,
Ca nimic să nu-ţi lipsească, o, părinţii mei sărmani!
.......................................................................

Ai plecat în toiul nopţii într-o sfântă zi de luni,
Cu părinţii şi străbunii la un loc să te aduni,
Când pe genele-mi căzut-a un somn greu, cumplit, de plumb,
Precum somnul greu al morţii ce-a-nchis ochii lui Columb.

Ai plecat pe nesimţite, chiar şi fără lumânare,
Da-nainte de plecare tu la toţi ne-ai dat iertare.
Mamei, soaţa ta iubită, grav bolnavă în spital,
N-am putut nimic a-i spune, fi'ndcă i-ar fi fost fatal.

Loc de veci ţi-a luat fiica şi cavou ea ţi-a făcut,
Din bani strânşi cu greu de tine în mulţi ani ce au trecut;
După slujba creştinească, în cavou te-au aşezat,
Eu în inima mea, însă, tată te-am înmormântat.

Ai murit, iubit părinte, şi-a rămas în urmă-un dor,
Dorul după tine, tată, de nestins, mistuitor.
La plecarea ta din lume a rămas în urmă chinul
Care mie-mi rezervat-a, cu cruzimea lui, destinul;

Mi-a rămas pe umeri crucea care-i greu a o purta:
Îndoiala că făcut-am totul spre a te salva.
Rog pe Domnul să mă ierte pentru tot ce ţi-am greşit,
Iar pe tine te-odihnească cu toţi drepţii, mântuit!

poezie de George Budoi din Poezii (21 august 2017)
Adăugat de George Budoi
Votează! | Copiază!