Românul sărman

Oriunde aţi fi în lumea asta mare
Strigaţi cu toţi, hai, cenzura jos!
N-avem bani pentru...-n buzunare,
Sunt goale, le-am întors de mult pe dos.

Şi de-am găsi o umbră-a unui bou
Nu mi-ar ajunge poate nici de-o pâine
Fiindcă românu-i de mult sărman
Şi- aşa îl ştie o întreagă lume.

Aţi luat mereu, de unde-o să mai luaţi?
Pe care os cei tare or să te bată?
Slugi şi stăpâni de slugi încă mai sunt...
Dar când nu ne mai fi această sloată?

Cum o să cereţi oare socoteala?
Chiar şi oglinzile de teamă-s sparte
Noi vom muri într-un târziu
Dar poate, vom fi-mpreună dincolo de moarte.

Şi-atunci, egali vom recunoaşte vina,
Hai sărăcia, lacrima, durerea,
Voi răutatea, nedreptatea, ura,
Şi lanţul ce n-avem dreptul la speranţa
Şi nu ştiam ce-nseamnă fericirea.

Ne-am trezit deodată singuri...
Penitenciarul nopţii,
Parcă-n presurat cu nouri,
Şi-a ascuns integritatea
Şi de stele şi speranţe m-a lipsit
Şi-ntunecare ne-a sădit de-acum în jur
Doar la fereastra spartă-nchisă
Râde moartea...

Sfidător la noi priveşte şi ne-ntreabă:
Oare nu ştiaţi că din lumină
Întuneric se va face?
Hai în lumea mea de gheaţă,
Îmbrăcaţi la patru ace!
Ce vă pasă că în urmă lacrimi şi dureri lăsaţi
Într-o zi, din lumea voastră de lumini, o să plecaţi
Haideţi voi, o biete umbre, hărăzite doar uitării,
Căci în noaptea vieţii voastre-mi pare că
s-au strâns toţi norii.

Mi-e dor de voi. Aş vrea să pot să scriu
Iubirea nu-n cuvinte şi poeme
Portul vostru parcă este viu
Dar să vă văd precum aş vrea, n-am vreme
Sub streaşina sprâncenelor, în ochi,
Mai străluceşte lacrima durerii
Şi parcă au rămas roua-n piept
Sperând mereu la clipa învierii.

Ninsoarea tâmplelor e-acoperită
De dorul ce vi-l port mereu în gând
Parcă de lume toată-s părăsită
Cât n-am mamă şi tată, pe pământ.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!