Zbuciumată Basarabie

Atâtea zile scrise-au fost cu sânge,
În carnea ta, iubită Basarabie,
Pe trupul tău ce-au reuşit a-l frânge
Mulţi, când trecutu-l-au prin foc şi sabie.

Bugeacu-ngenuncheat de Semilună
Când dat a fost Imperiului ţarist,
Stăpânii ruşi au reuşit s-impună
Un trai amar, sărac, umil şi trist.

Cedat-au turci puşi pe căpătuială
Atunci şi ce n-avut-au niciodat',
Iar Domnul a văzut, făr' îndoială,
Cum glia doar din lacrimi s-a udat.

Călcată în picioare dintr-odată
De cei mai mari ai vremii-ai fost, cum ştii,
Făr' nicio vină, aspru condamnată,
Făr' niciun drept de-a te împotrivi!

Te-au pângărit, fecioară prea frumoasă,
Te-au umilit, bătut şi schingiuit,
Doar ca să-ţi uiţi trecutul de acasă,
Să-i uiţi pe-aceia dragi ce te-au iubit,

Să-i uiţi pe Basarabi, să uiţi Carpaţii,
Strămoşii cei viteji ce-au înălţat
Puternice cetăţi, să-i uiţi pe fraţii
Ce mult te-au plâns cu suflet îngheţat.

Au plâns şi ziduri roase de istorii
De la Cetatea Albă şi Hotin,
Tighina şi Soroca,-au plâns, şi norii,
Pământul, glia, totu-a fost suspin.

Şi Nistru-a plâns, în malurile sale,
Şi Prutu-nvolburat, şi Chişinăul;
Şi grânele ieşite-n brazda moale
Ştiut-au cine le va fi călăul.

Când s-a ivit o rază de la soare
Pe fruntea ta atât de încercată,
Păşit-ai drept spre România Mare,
Spre Ţara-Mamă binecuvântată.

În martie, pe douăzeci şi şapte
Ai lăcrimat mult, dar de bucurie,
Când Sfatul Ţării a trecut la fapte
Şi a votat Unirea, pe vecie.

S-a scurs un veac, dar binecuvântarea
Venită-atunci asupra ta ţi-a dat
Nădejdea că pământul tău, şi marea
N-or să mai fie triste niciodat'.

Cu flori în păr, cu chipul de lumină,
Sorbit-ai clipa ca pe apa vie
Şi revenind la draga-ţi rădăcină,
Ai tot sperat că bine o să-ţi fie.

Dar nu a fost aşa, că-i scris în stele
Că fost-ai zămislită din suspin,
Durere, suferinţă, lacrimi grele,
Amar, necazuri, cazne şi din chin.

N-a fost de-ajuns c-ai plâns atâta vreme,
Tu, soră, ci alături ţi-a venit
Şi Nordul Bucovinei care geme
Cu tine de atunci, în strai cernit,

Având aceeaşi nemiloasă soartă
De-a fi strivită sub călcâie reci,
Pe aria ce bogăţie poartă,
Doar paria fiind, sărmană-n veci,

Iar file-ngălbenite stau să spună
Mereu, cum vouă, cizma bolşevică
Cea aspră, v-a-mpletit pe dat' cunună
De spini, teroare, lacrimi şi de frică.

Cu sufletul zdrobit în bucăţele,
Tot Chişinău-n braţe-a strâns, ţinând
Un Cernăuţi strivit de roşii stele
Şi plâns-a iar, cu Bălţi, Orhei în rând,

Cu Bolgrad, cu Lăpuşna şi Chilia,
Cu Adâncata, Vijniţa, Boian,
Copii, bătrâni, părinţi şi toată glia,
Surori şi fraţi, şi preot şi mirean.

De-atuncea plâng cu lacrime de sânge
Zastavna, Sadagura, Văşcăuţi,
De-atuncea încontinuu glia plânge
La Ostriţa, Horecea, Şirăuţi.

Ai plâns tu, Basarabie, amar
Şi la Fântâna Albă ai jelit
Că-n gropile comune, în coşmar,
Şi trupul tău ţi l-ai văzut strivit.

Brăzdat ţi-a fost obrazul, chinuit
De lacrimi şiroind când neamu-ţi sfânt
A fost dus în Siberii-nlănţuit
Şi-aşa trăit-a, în destinu-i frânt.

O firavă nădejde în taifunu'
Sovietic pe-al tău chip a apărut
Când armia română,-n patru'ş'unu,
În iunie, trecut-a râul Prut.

Dar doar trei ani alăturea cu ţara
Ai stat şi-apoi ai fost tu ruptă iar
Brutal de la al mamei sân de gheara
Rusească ce n-avut-a stăvilar.

Trăit-ai iar ani de-agonii cumplite,
Teroare,-asasinate, deportări,
Cu-ai tăi mânaţi din spate ca pe vite
Înspre Siberii, înspre depărtări.

Luatu-ţi-au şi crucea, şi-alfabetul,
Ţi-au dărâmat biserici, te-au distrus,
Să te transforme-ncetul cu încetul,
Constrâns, cu forţa, din român, în rus.

Acei ce-au rezistat terorii roşii,
Ce cu destinul s-au luat la trântă,
Visează şi-astăzi moşii şi strămoşii
Şi ţarina română, veche, sfântă,

Visează apele cum şterg pe dată
Din cale graniţele dintre fraţi,
Visează că-şi şterg faţa-nlăcrimată,
Cu fraţii se visează-mbrăţişaţi.

Gândim şi noi la tine, soră, frate,
Cum ai trăit, cu suflet oropsit
Şi îl rugăm pe Domnul să ne-arate,
Unindu-ne, că nu te-a părăsit!

poezie de Cătălina Orşivschi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!