Cărturari și farisei
Cărturari și farisei
stau pe scaunul lui Moise.
Ascultați-i, voi iudei,
dar nu faceți ce fac ei.
Căci sunt oameni după veac,
una zic și alta fac.
Căci ei leagă sarcini grele
cum se leagă un samar,
dar ei nu se-ating de ele
nici cu degetul măcar.
Căci ei strâng argint în pungi,
dar își leagă peste coate
filacterii cât mai late
peste ciucuri cât mai lungi.
În biserici și la mese
își aleg un loc în față
și le place când le iese
în răspântii și în piață
gloata lumii cea lipsită
de-a învățăturii zestre,
zicând: Doctore, maestre!
Voi să fiți doar ucenici.
Când se strânge tot poporul
ca să-nvețe cu folos,
unul e Învățătorul:
E Cristos!
Iar toți ceilalți, mari și mici,
robi și preoți și-mpărați,
nu sunt alta decât frați.
Deci pe nimeni de-azi-nainte
voi să nu-l numiți părinte.
Unu-i Tatăl Creator,
Cel ce v-a vorbit pe munte.
Cine vrea să fie-n frunte,
să vă fie slujitor.
Vai de tine, vai de tine,
fariseu cu suflet greu,
care-aveți în mână cheia
către patria promisă,
care știți că nu-i departe
însă țineți ușa-nchisă -
și o țineți pân-la moarte,
cu o ură furibundă,
ca nici voi să n-aveți parte,
și nici alții să pătrundă.
Vai de voi, vai de voi
scribi cu inimile sloi!
Căci voi jefuiți pe-ascuns
văduvele și orfanii,
prigoniți pe robi și slugi,
dar vă țineți în litanii
și în nesfârșite rugi.
Vai de tine, vai de tine
fariseu cu suflet greu
care-nconjori tot pământul
ca să faci un prozelit,
dar îl faci mai împietrit
și de două ori mai rău
decât însuși duhul tău!
Vai și-amar, vai și-amar,
suflet gol de cărturar!
Căci tu dai a zecea parte
chiar din chimen și mărar,
însă lași cât mai departe
crezul, dragostea și mila.
Scoți din blidul tău țânțarul
și nu vezi că-nghiți cămila.
Speli pe fața lui paharul,
însă nu te prinde sila
de lăturile din el.
Doctori, călăuze oarbe,
lupi flămânzi cu chip de miel!
Căci voi sunteți mai degrabă
ca mormintele spoite,
smălțuite-n flori de Rai,
pe deasupra cu podoabe
și-nlăuntru putregai.
Căci zidiți acum, șireți,
toate sfintele morminte
ale marilor profeți,
și strigați în lumea largă,
printre lacrime fierbinți,
că de-ați fi trăit în vremea
adormiților părinți
n-ați fi stat cu ei alături
în acel vrăjmaș sobor.
Dar mărturisiți cu-aceasta
că sunteți copiii lor.
Căci voi omorâți pe sfinți,
dar ați împlinit măsura
ucigașilor părinți.
Pui de șerpi cu inimi reci,
cine vă va scoate oare
din jăratecul de veci?
Iată, vă voi mai trimite
încă soli pe la răscruci.
Voi să-i fugăriți cu gloate,
din cetate în cetate,
și să-i țintuiți pe cruci,
ca să vie-asupra voastră
tot șuvoiul revărsat
de la sângele lui Abel
pân-la sângele curat
care-a curs din Zaharia,
când a fost lovit cu-amar
între tindă și altar.
Vai, Ierusalim al Vieții,
munte binecuvântat,
care ți-ai ucis profeții
și pe soli i-ai lapidat.
O, de câte ori cu milă
v-am chemat să fiți ai Mei,
să vă mântui din furtună,
să fim veșnic împreună,
să vă scap de anii grei,
cum o pasăre-și adună
puii sub aripile ei.
Și n-ați vrut.
De-acuma, iată,
Templul slăvilor străbune,
Casa neasemănată,
vă va rămâne pustie
pân-la vremea când veți spune:
Binecuvântat să fie
Cel ce vine...
Cel ce vine în Sion
să-Și zidească Cetățuia!
Binecuvântat să fie!
Aleluia!
poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre religie
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre sfinți
- poezii despre inimă
- poezii despre creștinism
- poezii despre țânțari
- poezii despre învățătură
- poezii despre învățători
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.