Laudă Franciscăi mele

Noi cântări ţi-nstrun eu ţie
Ramură care adie
Peste inima-mi pustie,

Învăscută-n flori surate,
Tu, mai gingaşă din toate
Ce mă mântui de păcate,

Şi cum râul Lethe-alină
Vlagă-mi dai, fântană lină
Pururi de săruturi plină.

Când în calea mea detună
A ispitelor furtună,
Te iveşti, zeiţă bună,

Ca o stea mântuitoare
Şi mă scapi de la pierzare
Inima ţi-anin pe-altare!

Lac vrăjit, izvor ce-mparte
Tinereţe fără moarte,
Glas dă-mi buzelor deşarte.

Nimicit-ai ce-a fost putred;
Zgrunţuros ce-a fost, e neted
Şi-a dat muguri ce-a fost veşted!

Pentru foamea mea, merinde,
Foc ce-n beznă se aprinde,
Du-mă spre liman, -nainte.

Dă-mi tărie-n gânduri bune,
Scaldă dulce şi minune
De mireasmă ce supune.

Pieptul mi-l cuprinde-ndată
Cu pieptar de za curată
În agheasmă înmuiată

Talger plin cu giuvaere
O, Francisca, -pâine, miere
Vin ceresc ce dă putere.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!