Mihaida - Fragment epic - Cântul I

Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie încinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întunerec
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine ş-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ş-îi ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependinţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Subt oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
Întreagă România gemea de ani atâţia
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu, în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparţă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
...............................

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!