Şi dacă tu eşti o planetă străină

Se întunecase şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor.
Deasupra, oraşul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.

Şi dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?

Fiecare secundă
arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pândea cu nările ca doi ogari
întărâtaţi de iepurii mirosului tău.

Şi dacă glasul tău e o fiinţă coborâtă din altă planetă?

Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aş putea face înţeles.
Că pe lângă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt
din lume.
Ca şi cum s-ar lovi două tandre armuri
şi pe luciul unei scântei ar ieşi patinatorii cu eşarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu adevărat.

Şi dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?

Brăţările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foşneau dând importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele.

Şi dacă ochii tăi sunt două fiinţe de pe altă planetă?
Şi dacă tu eşti o planetă străină
locuită de fiecare gând al meu?

În urma noastră
oraşul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfăşurată în drapele de frig luminos.

Deodată,
se întunecase
şi viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pâlpâitor.

poezie de Traian T. Coşovei din Cruciada întreruptă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!