Răsăritul lunei. La Tismana

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveleşte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a ammira.

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Pântre frunzele clătite, am zărit-o licurind.

Apoi tainecile-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se râdică, locaş trist, nelocuit.
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

Apoi, glob rubinos, nopţei dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
P-ale ştejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate,

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc;
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pusnic ce sârmanii îl iubesc.

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoptele, adânci murmure ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijălii.

Noaptea, totul astei scene colosală da mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta:
Unu-, a cerului credinţă, altu-, a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau: mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
..........................
..........................
Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează:
Sânt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheie pacea cum vrăjmaşii lui o cer.

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupră-le aduce un necinstitor tractat;
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă,
Coprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugând;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.

Niciodată asta lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăieşte,
De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.

Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut înşine pinteni de rugină putreziţi
Şi p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimei zac cu toţii grămădiţi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.

Streini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşârei neînvinse pun ei dese-mprotiviri.

Nu e-aşa legea naturei, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor streine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul ţării lui folositor.

Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Subt privirea provedinţei, lumei se vor arăta.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!