O mână, Dumnezee

mi-ai cerut să Te las să mă ţii de mână
şi eu Te-am lăsat iar Tu
m-ai aşezat
pe prima treaptă a scării de argint întinsă
până în nimicul nopţii
dar câte stele încăpeau pe cerul negru
ca de pe o broboadă cadeau
să încolţească
seminţele liniştii
peste umbrele treptelor întipărite
pe cele zece degete de la picioare

tu povesteai despre un pescar din împrejurimi
ce culegea cu mâna din stele
fosforescentă lumina
după care am închis fereastra
şi am deschis o parte din mine
pipăiam cu ochii încăperea să-mi întipăresc
făptura
şi n-a fost vis dimineaţa
prin rana mea trecuse
vindecătoare o mână, Dumnezee

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!