Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Și totuși, vai mie,
vă invoc pe voi toți, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, și știu cum sunteți.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul ușii rustice,
puțin travestit, cum se cuvine la drum, și nu așa de cumplit,
(un tânăr și el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieși,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteți?

Fericiți ai vremii dintâi, răsfățați ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creații, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulații de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spații formate din esențe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simțirii în extaz furtunos și, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belșug propria lor frumusețe
ca s-o creeze din nou în propriile lor fețe.

Noi tot ce simțim împrăștiem; ah, noi
ne exalăm și pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el și în preajma lui. Dar ei, care-s frumoși,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe fața lor
aparența se-nalță și piere. Ca roua dimineața, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Și privirea care se-nalță:
nou și cald val care zvâcnește din inim㠖;
vai mie: totuși, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greșeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecați
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe fețele femeilor însărcinate? Ei nici nu știu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înșiși. (Cum ar putea s-o știe?)

Îndrăgostiții, dacă ar înțelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopții. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleași. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Și totul se unește ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de rușine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranță.

Îndrăgostiților, voi unul în altul mulțumiți,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că fața mea veștejită
în ele se cruță. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuși, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiți fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelșugați tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existați numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Știu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ține pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simțiți acolo durata
pură. De-aceea îmbrățișarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Și totuși, atunci când v-ați învins spaima
primelor priviri și așteptarea nostalgică la fereastră
și prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiți, mai sunteți voi oare? Când unul în altul
vă duceți unul pe altul la buze și beți–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-ați văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudența
gestului uman? Iubirea și despărțirea nu erau oare
atât de ușoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceți-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deși e putere în trupuri.
Acești stăpâni pe ei înșiși știau și-și spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem așa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea și noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanță umană, o fâșie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu și stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depășește mereu ca și ei. Și nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, și nici
în trupuri zeiești în care se potolește, sporind.

poezie de din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook