Orfeu. Euridice. Hermes
Era-n ciudata sufletelor mină.
Și ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
țâșnea în umbră roșu ca porfirul.
Și altceva nimic nu era roșu.
Stânci erau pe-acolo și
păduri fără ființă. Și poduri peste vid,
și-o baltă mare, cenușie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Și printre pajiști apăru, domoală
și blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâșii de pânză.
Și-acuma ei veneau pe drumu-acela.
Întâi bărbatul zvelt în mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;
și pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
și mâinile îi atârnau, închise
și grele, dintre faldurile hainei
și nu mai cunoșteau ușoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafir pe-o creangă de măslin.
Și simțurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n față ca un câne
fugea, se întorcea și iar pleca,
oprindu-se s-aștepte la prima cotitură,
ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalți doi, care
veneau urcând suișul după el.
Apoi știa din nou că-i doar ecoul
pașilor lui și fâlfâirea hainei.
El însă își spunea că vin și ei;
spunea cu voce tare și-și asculta ecoul.
Da, vin și ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit o dată măcar să-ntoarne capul
(și dacă o privire în urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit),
el i-ar vedea pe ceilalți doi cum vin
atât de-ncet și de tăcuți în urmă:
Zeul călătoriei și-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-și varga-n mâna dreaptă-ntinsă
și fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ținând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum și sat și râu și vietate;
și peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
și-un pașnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluțite:
și totul pentru ea cea multiubită.
Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu pași împiedicați de giulgiul strâmt,
șovăitoare, blândă și fără nerăbdare.
Și era singură-n ea însăși;
și, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în fața ei și nici la drumul
care urca spre viață și lumină.
Și singură-n ea însăși era. Și moartea ei
o împlinea ca un belșug.
Ca fructul de dulceață și-ntuneric
era și ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.
O-nvăluia o feciorie nouă;
și sexul ei era închis, asemeni
cu-o floare tânără când vine seara;
și-atât era de dezobișnuită
de-mpreunare mâna ei, încât
până și-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mișcare prea familiară.
Nu mai era acuma femeea-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuția
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!
Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Și când deodată zeul o opri
și cu durere mare-n glasul lui
Îi spuse: «A-ntors capul», nu-nțelese
nimic și întrebă în șoaptă: «Cine?»
Și-acum, departe-n fața luminoasei
ieșiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaște. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajiști
zeul soliei, cu priviri mâhnite,
se înturna urmând pe-aceea care
chiar și pornise înapoi la drum,
cu pași împiedicați de giulgiul strâmt,
șovăitoare, blândă și fără nerăbdare.
poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tăcere
- poezii despre păduri
- poezii despre poezie
- poezii despre mâini
- poezii despre moarte
- poezii despre bărbați
- poezii despre întuneric
- poezii despre văi
- poezii despre voce
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.