Metaforă

Pe un tărâm necunoscut
Rupt parcă din poveşti
Trăia, fără să fi văzut
Meleaguri pământeşti,
O fată, cum doar Eminescu
Ştia să o descrie.
Era... ca o metaforă
Închisă-n poezie!

Lacrima Lunii îi spăla
Obrazul, fruntea, gura...
Iar noaptea, mai că-şi învelea
Şi gândul şi făptura
Cu aripile unui înger
Menit s-o protejeze
De răul care-ar fi putut
Să o atragă-n mreje.

Dar ea, pierdută-n depărtări
Privea planeta albastră
Şi se visa adeseori
O pasăre măiastră.
Să zboare până unde viaţa
Lega la căpătâi
Un început... Apoi s-atingă
Lumina Soarelui,
Din asfinţitul sângeriu
Un chip să se arate
Nici prea devreme, nici târziu
Prin dragoste s-o poarte.

Era un vis. Habar avea
Că-ntregul Univers
În juru-i se înlănţuia,
Ca versul de alt vers
Şi că Pământul cu oceane,
Câmpii, grădini de flori,
Cu munţii - stând drept paravane
De vânt, ploi şi ninsori -
Nici c-ar mai fi părut albastru
De n-ar fi existat
O fată, cum doar Eminescu
Şi-ar fi imaginat!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!