Am învăţat ca să renunţ la mine...

- Sunteţi pe zi ce trece mai penibili!
- De ce nu aţi făcut-o pân' acum?!
Şi aţi ascuns chiar martorii posibili,
Să nu-mi arate-n viaţă al meu drum.

- M-aţi exilat în conştiinţa firii!
Şi aţi uitat chiar cheia unde-aţi pus.
Ieri, mâine, azi. E vremea reunirii!
Şi implicit al vostru crunt apus.

- Prezent sau viitor îl voi trăi!
(nu pot să spun, trecut că l-am trăit!).
- Ca singur suflet care va voi!
Să vândă chiar iubire-n infinit.

- Voi nu vedeţi c-aceasta joacă feste?!
Vă caliciţi chiar şi la sfânta pâine.
- În viaţa voastră nenorocul este!
Un viitor ce-l aşteptaţi de mâine.

Vom defini din nou verbul... A fi!
Redecorând cuvâtul existenţă.
Nu avem timp nici pentru... a muri!
Ce să mai spun de vreo experienţă.

- Eşti unică aşa în felul tău!
Ai renăcut din propria cenuşă.
Cu-aceeaşi îngeri dar alt Dumnezeu!
- Aceeaşi casă dară altă uşă.

Poţi s-o asculţi dar nu poţi s-o atingi
Poţi să o vrei dar nu poţi ca s-o ai.
- Din infinitul ei tu poţi să-ţi tragi!
Esenţele din care să-i faci Rai!

Trecutul meu, acum este departe
Dar viitorul simt că mă slujeşte.
Din visurile noastre tu împarte
Ce ai avut în suflet ca şi zestre.

Am învăţat ca să renunţ la mine
(binenţeles că în favoarea ta!).
Şi-am învăţat că-n viaţă este bine
Să am puterea totuşi de-a spera.

poezie de Florin Cezar Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!