Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă ţineam de fusta mamei
şi-o iubeam necondiţionat
de fapt
a fost prima mea iubire care
ne-a înnodat sufletele
la patru ani alergam pe câmp după fluturi
şi cerul oglindit în ochii mamei
îmi zâmbea complice
la doisprezece ani simţeam în piept
ritmul ciudat al unor tobe pe care
l-am învăţat din mers
fără profesor
la treisprezece ani vedeam ceea
ce nu trebuia să văd
erau dimineţi suspendate pe
umerii fetelor mari
din când în când încercam să
despart în silabe cuvântul iu-bi-re
stăpân pe tăcerea din mine am
pândit fiecare mişcare
a vecinei de-alături
cutreierând
în gând
prin frumuseţea coapselor sale
agonizând pe furiş lângă trupu-i mlădios
ca o trestie
am aşteptat momentul de a-mi cunoaşte pornirea din trup
era prima prăbuşire a sentimentului creat în somn
pe fondul unei iubiri reprodusă în oglindă
senzaţia unei oboseli îmi răscolea trupul
la paisprezece ani m-am iubit pe mine însumi
la şaisprezece am tăcut
epuizat de întrebări
la optsprezece m-am luptat
cu ceea ce am fost
după douăzeci de ani prostituatele
îşi rezervau numere de ordine
în gând
devenisem cel mai dorit
dintre masculii recunoscuţi
cu potenţial sexual
blând
domesticit de sex
mi-am umplut anii cu tristeţe
la 25 privind la ceea ce-a mai rămas din mine
m-am aciuit într-o iubire
singura adevărată
pe care am purtat-o ca pe o umbră
la treizeci devorat de amintiri
mi-am încrustat suferinţa pe os
şi ca să pot supravieţui
am iubit şi am fost iubit
ne-am strigat tăcuţi
la treizecişicinci am sădit un pom şi
a rodit în ceea ce sunt
ultima parte a anilor e o împlinire secvenţială
care m-a făcut să fiu dovada
ultimei respiraţii dintr-o clipă

nu ultima

poezie de Teodor Dume (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!