Drumul alb
Pașii mei pământeni se aștern
într-o salbă, de-un alb nesfârșit
ce se-ntinde și pare grăbit
să devină un alb de infern.
Pe întinsul, de-acum, răvășit
se înșiră, ca pe-un portativ
note scurte,-așezate naiv
într-o doină cum n-ai auzit.
Sunt doar pașii mânați de un dor
pe un drum căutat și dorit
spre un loc ce așteaptă,-ncălzit,
cu o ușă ce n-are zăvor,
unde focul pocnește-n scântei,
iar pe masă, o cană cu vin
vrea să uiți de al drumului chin,
și infernul de-afară, de-o bei.
Iar în ochii ce-arată spre ea,
raze dulci, de iubire se-ascund
și doar ochilor tăi le răspund,
într-o lume, cu totul, a ta.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre religie
- poezii despre ochi
- poezii despre iad
- poezii despre naivitate
- poezii despre iubire
- poezii despre foc
- poezii despre dorințe
- poezii despre dor
- poezii despre devenire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.