Tragedia codrului

Cu gândul la slăvitul Eminescu...

Împărat gândeam că-i codrul,
Neamuri mii creştea sub poale -
Toate-au sucombat odată
Cu pieirea Dumisale...

C-a permis ocârmuirea
Oricărui brigand de şef
Să despădurească munţii
Oricât are dânsul chef!!

Taie codrii de aramă
Moşteniţi de la părinţi,
Noii-mbogăţiţi şi-i schimbă
În purcoaie de arginţi...

Lux, Bănet, Înavuţire -
Ăsta-i noul nostru herb,
Codrii vechi dispar din ţară
Şi se stinge neamul CERB!

Pier mistreţii, pier şoldanii,
Sprinteni purtători de veşti...
Toţi rămân doar amintire -
Poze-n cartea cu poveşti!

Pier şi păsări cântătoare
Care cuibăreau aici,
Înălţând spre ceruri slavă
Într-un cor de glasuri mici...

Iar stejarii, fagii mândri,
Ridicând spre-azur coroana
Murmurau din frunze DOINA
Preschimbând în Rai poiana!

Plâng izvoarele sprinţare,
Limpezi, peste stânci sihastre,
Ce purtau chiar pân-la mare
Oda bucuriei noastre...

Azi, e doar pustiu şi jale -
Plaiuri, culmi despădurite,
Buturugi ce plâng la soare
Ca simboluri ciopârţite...

Dorm colinele tăcute
Sub a lunii grea privire,
Duc în spate, până-n zare,
Nesfârşite cimitire...

Ţi se pare că Natura
Zace ca un urs răpus,
Resemnându-se că omul
Hulpav, este mai presus!

Dar când norii grei s-adună
Ploi vărsând cu vrăjmăşie,
Munţii cei bătrâni se mişcă
Şi stârnesc prăpăd, urgie...

Sub puhoaiele de apă
Sate-ntregi pornesc la vale,
C-au pierdut oblăduirea
CODRULUI, Măriei sale!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!