Clădirea cu obloane de sticlă

În clădirea veche cu obloane de sticlă
Timpul stă în loc de un secol
Şi nimeni nu mai intră pe uşa grea,
De lemn masiv,
Sculptată cu precizia unui vultur.
Praful trecut prin sită
S-a aşezat pe-ntregul mobilier
Şi toate încăperile au prins un aer greu,
Un aer cu aromă de trecut,
Unul ce-ar avea multe de spus
Mie, ţie, oricui ar sta să îl asculte.

Ea, clădirea cu obloane de sticlă
Poartă colateral găuri în pereţi,
Trecute gloanţe sângerii
Ce-n drumul meu le-am admirat zi după zi.
La colţuri a început a-şi decoji menirea
Şi câte-o ţiglă vişinie cade,
Spărgându-se-n milioane de bucăţi
Călcate de mine, de tine, de oricine-i dornic să le calce.

Anii apuşi s-au numărat pe degete
Şi au jucat mână de mână hora timpului,
Apoi s-au aruncat în foc, mistuindu-se.
Şi-aşa, clădirea cu obloane de sticlă
A încetat să mai existe.
Şi tot aşteaptă rece, amuţită
Pe cineva să-i mai arunce o vorbă:
Pe mine, pe tine, pe oricine...

poezie de Kevin Iovănescu (15 decembrie 2017)
Adăugat de Kevin Iovănescu
Votează! | Copiază!